In timpul de cand nu am mai postat nimic s-au intamplat multe...
Am terminat de construit casa, inclus de amenajat si mansarda... A mai aparut o minune mica si super frumoasa in casa, sufletele si viata noastra: Calin( care se numeste Catifelatul pt mami). Este un pitic blond, cu ochi albastri, tot timpul are zambetul pe buze si de asemenea, tot timpul trebuie sa inspecteze... este numit dl inspector acasa, oricum si-a binemeritat numele :-)!
Niciodata nu m-am gandit ca se poate intampla ceva foarte rau copiilor mei. Sau mai bine rectific: nu am crezut ca se poate intampla ceva ce eu sa nu pot sa prevad, sa pot impiedica sau pentru care sa am deja o solutie salvatoare.
Tot timpul mi-a fost foarte frica de urmatoarele cuvinte: " Sa nu iti dea Dumnezeu cat poti sa duci!".
Si, de asemenea, tot timpul am gandit ca cel mai rau lucru care mi s-ar putea intampla ar fi tot in legatura cu puisorii mei.
M-a incercat o senzatie stranie de nesiguranta si care parca prevestea ceva rau inca de la ineputul acestui an. I-am tot repetat lui Adi ca acesta va fi el mai prost an al meu, ca stiu eu, ca simt asa si ca am, din pacate, siguranta ca asa va fi... El, care este pozitivitatea intruchipata, incerca sa ma linisteasca si sa imi arate ca ma insel. Costin e deja baiat are, la gradi, sanatos, vesel, istet foc. Catifelatul vine puternic din urma...Casa e aproape gata, mai aveam de facut numai decorul exterior si de amenajat cu ceva mobila noua interiorul, dar ce fusese mai greu trecuse...Unul din creditele cu care ne-am aruncat in viltoarea vietii, cand credeam ca totul este posibil pe lumea asta si nu exista loc pt " nu se poate" ci exista numai " daca vrei cu adevarat, se poate" se termina in luna iunie... Adi incerca sa imi creioneze viata noastra pe viitor: timp entru copiii nostri, ca nu cumva sa treaca timpul pe langa noi si sa nu ne bucuram de anii lor de copilarie, concedii si plimbari unde visasem noi sa ajungem, excursie cu piticii la DisneyLand...O viata mult mai usoara si frumoasa, fara a mai fi coplesiti ca trebuie sa achitam nul din salarii numai la banci...
Dar la un moment dat vine un vis urat...Si m-am incapatanat sa cred in fiecare dimineata cand m-am
trezit ca este doar un vis foarte urat...Dar lumina diminetii aducea cu ea si cea mai mare suparare si suferinta a mea, si anume boala lui Costin.
In legatura cu Costin am avut intotdeauna senzatia ca nimic rau nu i se putea intampla. Mereu a fost foarte rezistent, energic, hotarat, genul de copil care stie foarte bine ce vrea si ce nu, ce ii place si ce nu, care poate urma anumite reguli fara sa cracneasca sau sa se razvrateasca, dar care niciodata nu a omis sa intrebe, in legatura cu orice: De ce? Si totdeauna trebuia sa ai o exlicatie logica si sa ii explici cu rabdare, ca el sa inteleaga, pentru ca altfel nu renunta pana nu era lamurit :-) .
Legat de presimtirea mea ca ceva nu e ok am avut-o si in legatura cu Costin. Adi aproape ca mi-a reprosat ca vreau neaparat sa fie Costin bolnav, asa ma incapatanam sa ii caut nod in papura.
Cand ne-am intors de la Praga si am luat baietii de la bunici, dupa viroza foarte urata pe care au avut-o amandoi, am observat la Costin mici petesii in varf de ac la nivelul abdomenului...Mi-a fulgerat prin minte dg.de leucemie si mi-am zis singura ca intradevar, sunt cu capul.
Insa saptamanile care au urmat nu au facut decat sa imi contureze si mai mult tabloul clinic care confirma nenorocirea. In urmatoarele 2 sapt am obs.ganglioni. cervicali, submandibulari, submentonier si inghinali palpabili, pusee febrile fara context infectios, transpiratii accentuate nocturne, echimoze si hematoame persistente...Insa copilul avea un status nemaipomenit, nu se simtea rau, se juca, mina, a mers la gradi pina in ziua de marti, 30 aprilie cand am ajuns la Bucuresti.
Am fost optimista pana in ultimul moment ca puiul meu nu poate avea asa ceva si am crezut cu tarie
ca se va infirma in urma hemoleucogramei si ca va fi vorba despre o anemie mai serioasa...
Nici nu vreau sa imi mai amintesc vreodata apoi momentul in care aproape ca l-am pierdut in timpul primei cure.Doamne! Plang numai cand ma gandesc la acel episod. Nu pot uita ochisorii lui frumosi care erau atintiti asupra mea si nu se uita la nimeni altcineva!
Dar sa revenim la lucruri mai frumoase. Am ajuns acasa unde s-a pus pe mancat, si a ajuns de la greutatea de 12,5 kg la fantastica greutate de 16 kg! Cura a doua a suportat-o mult mai bine, am avut un singur episod care ne-a ingrijorat, dar am trecut cu bine peste. Acum ne pregatim pentru o vacanta de 3 saptamani acasa si suntem foarte fericiti!
O sa relatez la un moment dat detaliat tot, dar imi mai trebuie inca putina tarie sa traiesc tot episodul.
Deocamdata sunt fericita sa ii vad zambetul, sa ii aud glasul, sa ii simt pielea si atingerea super catifelata, sa ii simt manutele in jurul gatului meu si buzele frumoase pe obrazul meu si sa aud cuvintele superbe" Mami, eu te iubesc! Te iubesc foarte mult!", " Mami, parul tau miroase a fori si a parfum" E cel mai frumos miros din toata viata mea!"
Atata
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu